Să iubim şi câinii vagabonzi?

S-a propus recent un proiect de lege care lasă la latitudinea primăriilor locale rezolvarea problemei câinilor fără stăpân. Au apărut imediat iubitorii de câini vagabonzi care au sărit în apărarea acestora. De la ONG-uri interesate să pună mâna pe o parte din banii destinați rezolvării problemei câinilor, până la băbuțe (semi)senile, care nu mai pot de focul cățeilor din jurul blocului, pe care îi hrănesc cu alimente vechi aruncate pe geam de la etajul 7.

Pentru mine lucrurile sunt clare. Câinii fără stăpân nu au ce căuta pe stradă. O demonstrează copiii și adulții mutilați sau chiar omorați până acum de haitele de maidanezi. Merg mult pe jos în fiecare zi și la fiecare câteva minute trebuie să fiu foarte atent la câte un câine care se strecoară aparent sfios pe lângă mine: nu cumva o să încerce să mă muște pe la spate, așa cum au încercat nenumărați alți câini până acum? Parafrazându-l pe Ion Creangă, eu spun aşa: milă mi-e de câinii vagabonzi, dar mai milă mi-e de copilul meu şi de mine. Ce preferați: să fie sfâșiați în continuare oameni sau să dispară câinii de pe străzi? Dacă iubitorii de câini vor să-i salveze pe maidanezi, atunci să-i ia de pe străzi și să-i întrețină unde or ști ei. Câinii pentru care nu se găsesc stăpâni care să aibă cu adevărat grijă de ei, să fie eutanasiaseți. Eu nu sunt dispus să dau bani pentru întreținerea maidanezilor și, în același timp, să merg pe aceleași străzi desfundate, pe care primăria nu le poate repara pentru că nu are bani. Cu riscul de a fi foarte cinic, mai spun că, de vreme ce specii de animale valoroase pentru planetă sunt în pragul extincției sau au dispărut deja fără să-i mai fie nimănui milă de ele, nu o să fie foc dacă dispare și specia maidanezilor de România.